Arhive pe categorii: filosofia limbajului

Andreea Cristina Stoicescu – O critică a principalelor argumente din Numire şi necesitate din perspectivă kantiană

Lucrarea de faţă este o încercare de a critica majoritatea ideilor şi argumentelor din Numire şi necesitate şi de a „apăra” implicit câteva distincţii kantiene. Astfel, exemplul maşinii de calcul, al conjecturii lui Goldbach, al metrului de la Paris şi al aurului, fiecare survenind în text în contexte ideatice relevante pentru teoria kripkeană a numelor proprii, vor fi demontate prin apel la câteva idei expuse, explicate şi susţinute de Kant în Prolegomene.

Andreea Cristina Stoicescu – O critică a principalelor argumente din Numire şi necesitate din perspectivă kantiană

Anunțuri

Un comentariu

Din categoria filosofia limbajului

Robert Chis-Ciure – O politică a limbajului pentru a vorbi limbajul politicii

Gândul din spatele textului e unul seismic – destabilizează și reconfigurează (poate nu chiar atât de distructiv) un teritoriu al unei distincții acceptate ca presupoziție implicită de cele mai multe ori în filosofia limbajului. Este vorba de distincția dintre acte și enunțuri. Pornind de la analiza performativului întreprinsă de Austin și împrumutând câteva concepte din arsenalul lui Deleuze și Guattari din Mii de platouri (cuvânt de ordine, asamblaj colectiv de enunțare, transformare incorporală), în lucrarea de față încerc să estompez granițele precis trasate între cei doi termeni ai distincției. Există situații în care gestul sau actul este într-atât de inextricabil fuzionat cu discursul, încât pare că, de-a lungul unei mișcări a corpurilor, cuvintele se inserează ca niște tatuaje care cel mai adesea comandă, exprimându-se (pe sine) ca un regizor într-un teatru al corpurilor. Viceversa este, de asemenea, valabilă – un cuvânt abia rostit sau scrijelit undeva face să vibreze o mulțime de corpuri, coagulând în jurul lui o constelație de transformări (in)corporale posibile. Cred că, în toată degringolada zgomotoasă de cuvinte și concepte pe care am propus-o, marea tăcere este cea a lui Derrida. La limită, gestul meu este unul (nedeclarat) deconstructivist– dar deconstrucția este deja la lucru în interiorul textului înainte ca cel care gândește să-l redacteze.

Robert Chis-Ciure – O politică a limbajului pentru a vorbi limbajul politicii

Scrie un comentariu

Din categoria filosofia limbajului

Mihai-Gabriel Mocanu – Teza neo-fregeeană din semantica bidimensională

În lucrarea de față argumentez în favoarea unei teze descriptiviste reînțeleasă în termeni modali, menite să răspunde criticii formulate de Kripke la adresa acesteia. În acest sens, mă voi folosi de noțiuni ale semanticii bidimensionale dezvoltate de David Chalmers. În primă fază, voi arăta faptul că sensul fregeean poate fi echivalat cu „intensiunea” lui Carnap, dar doar dacă acceptăm o premisă suplimentară. Această premisă ar trebui să fie una care să permită trecerea în termeni modali a noțiunilor celor doi. Trebuie să ne întoarcem la Kant pentru asta, la actul său de a lega necesarul de a priori, și să ne întrebăm, mai departe, cum poate fi salvată această teza în fața bine-cunoscutei critici a lui Kripke. Pentru depășirea acestui impas, ceea ce David Chalmers propune este o rescriere a semanticii lumilor posibile care să mențină pretenția signifianței cognitive a sensului. Foarte scurt, el propune să ne uităm la posibilitate nu doar în sensul de „posibilitate contra-factuală”, așa cum a făcut-o Kripke, ci să ne imaginăm aceasta și drept „posibilitate actuală”. Vom vedea că, astfel, ajungem la două tipuri de intensiune, dintre care unul dă seama foarte bine de importanța sensului.

Mihai-Gabriel Mocanu – Teza neo-fregeeană din semantica bidimensională

Scrie un comentariu

Din categoria filosofia limbajului

Georgiana Teslaru – Cum se întemeiază cunoașterea prin experienţă

În această lucrare susțin viziunea empiristă non-tradițională a lui John McDowell, ca o soluție a disputei privitoare la sursele cunoșterii, pentru a arăta cum putem întemeia cunoașterea prin experiență ținând seama deopotrivă de impresiile senzoriale și de capacitățile de conceptualizare.

Drumul parcurs pornește de la prezentarea teoriei datului senzorial și continuă cu identificarea celor mai importante obiecții aduse empirismului tradițional, respectiv argumentul limbajului privat și mitul datului senzorial. Ultima parte a lucrării arătă condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o teorie a cunoașterii pentru a da seama de faptul că prin experiență subiectul este pus în legătură cu realitatea obiectivă și oferă o analiză a motivelor pentru care fundaționismul empirist și coerentismul eșuează în justificarea legăturii dintre gândire și ceea ce este captat la nivelul simțurilor.

G. Teslaru – Cum se întemeiază cunoașterea prin experiență

Scrie un comentariu

Din categoria epistemologie, filosofia limbajului, filosofia mintii

Larisa Gogianu – Sunt termenii care stau pentru genuri naturale designatori rigizi?

Consider că teza lui Putnam conform căreia termenii care stau pentru genuri naturale sunt designatori rigizi este problematică din cel puţin două puncte de vedere. Ceea ce am încercat să susţin în lucrarea de faţă este că argumentul lui poate fi atacat atât pe terenul metafizicii, prin respingerea esenţialismului pe care îl asumă, cât şi prin invocarea obiecţiei conform căreia Putnam pare să nu ia în calcul (sau, cel puţin nu până la capăt) modul în care folosim limbajul. Prin urmare, cred că extinderea noţiunii de rigiditate asupra termenilor care stau pentru genuri naturale nu se susţine.

Larisa Gogianu – Sunt termenii care stau pentru genuri naturale designatori rigizi?

Scrie un comentariu

Din categoria filosofia limbajului

Adriana Zbant – Numele proprii si descriptiile definite

Utilizând argumente modale, Saul Kripke reușește să minimizeze rolul pe care descripțiile definite îl au în înțelegerea felului în care funcționează numele proprii. În această lucrare îmi propun să arăt că descripțiile definite pot fi folosite în continuare în contextul semanticii lumilor posibile, pentru a explica felul în care referă numele proprii. Voi argumenta că, în fapt, stipulăm din lumea actuală (W*) că un nume referă la același individ într-o lume posibilă (W1), în virtutea faptului că avem un mănunchi de descripții definite după care identificăm referința la lumea respectivă. De asemenea, voi încerca să ofer un răspuns legat de felul în care putem distinge între situația în care persoana nu are majoritatea atributelor din W* în W1 și situația în care persoana nu există în W1.

Adriana Zbant – Numele proprii si descriptiile definite

Scrie un comentariu

Din categoria filosofia limbajului, logica filosofica

Diana Ghinea – Probleme ale teoriei cauzal-istorice a referintei

În cadrul lucrării îmi propun să construiesc un contra-exemplu la teoria cauzal-istorică de stabilire a referinței formulată de Saul Kripke, în “Naming and Necessity”. Conform acesteia, un nume referă în mod direct, în virtutea unei relații cauzale ce se realizează între utilizarea numelui și obiectul la care numele referă. Exemplul pe care îl voi construi ilustrează o situație în care se dovedește că mecanismul cauzal-istoric este incomplet, iar pentru stabilirea referinței sunt necesare informații suplimentare pentru vorbitori, poate chiar anumite descripții definite.

Diana Ghinea – Probleme ale teoriei cauzal-istorice a referintei

Scrie un comentariu

Din categoria filosofia limbajului, logica filosofica