Corina Stavilă – Există acțiuni elementare?

Cu prima prezentare din penultima zi a Conferinței Naționale Online de Filosofie Teoretică pentru Studenți intrăm într-un teritoriu mai puțin explorat la noi – filosofia acțiunii. Corina Stavilă începe astfel:

Să zicem că mă întâlnesc cu un amic, care îmi povestește o întâmplare la care tocmai a luat parte. Dacă din povestirea amicului meu înțeleg că el a fost un actor pasiv la cele întâmplate, aș putea să-l întreb: „Cum ți s-a întâmplat asta?” – spre exemplu, „Cum s-a întâmplat să pierzi prezentarea scrisă pentru azi?”. Iar răspunsul lui ar putea fi: „Pisica a vărsat cana de cafea peste laptopul care, în acest fel, s-a stricat.”

Dacă însă amicul îmi relatează ceva din care înțeleg că a fost vorba despre o acțiune intenționată a lui, spre exemplu: „Azi mi-am redecorat camera”, dialogul ar putea decurge astfel: „Cum ai făcut asta?”, „Am vopsit pereții în galben”, ”Cum?”, „Am folosit un trafalet”, „Și cum ai făcut asta?”, „Pur și simplu mi-am mișcat mâna cu trafaletul în sus și-n jos pe perete.” În acest punct, răspunsul ar indica o acțiune elementară. De ce? Pentru a-și mișca mâna în sus și-n jos, amicul meu nu a fost nevoit să facă altceva în plus. Și-a mișcat pur și simplu mâna.

Plecând de la articolul ”Basic Actions”, al lui Arthur Danto voi analiza două viziuni diferite asupra acțiunilor elemenare: cea a lui Danto, și cea a lui Donald Davidson. Mai exact, voi analiza dacă acțiunile elementare există, cum pot fi definite, și câtă nevoie avem de existența lor.

Textul prezentării poate fi descărcat de aici:
Corina Stavila – Există acțiuni elementare

Pe parcursul zilei de azi Corina Stavilă va răspunde la întrebări și comentarii.

Reclame

6 comentarii

Din categoria filosofia actiunii, Uncategorized

6 răspunsuri la „Corina Stavilă – Există acțiuni elementare?

  1. O problemă minoră, probabil. Ideea lui Danto nu este că există acțiuni care nu au nici o cauză, ci că există acțiuni care nu au drept cauză alte acțiuni, dar ar putea fi efectele unor evenimente (doar că acestea nu mai sunt, la rândul lor, acțiuni), nu?

    Later edit: Scuze, nu citisem până la „Evenimente, acțiuni și cauzalitate”, acolo se lămuresc lucrurile.

    • Corina Stavila

      Desigur, la întrebarea „Cum ți-ai mișcat mâna?”, amicul meu ar fi putut răspunde: „Mi-am încordat mușchii”, sau „M-am concentrat să pot mișca mâna.” Aceste răspunsuri însă nu ar fi indicat niște acțiuni intenționate. Și asta deoarece, potrivit lui Davidson, care o urmează pe Anscombe, acțiunile intenționate cer să fie cunoscute de către agent sub o descriere. Acest lucru nu se întâmplă în cazul încordării mușchilor sau al producerii unor evenimente neurofiziologice. Și asta deoarece putem să ne mișcăm mâna și fără a avea minime cunoștințe de anatomie. A se vedea diferența dintre: „Mi-am încordat mușchii pentru a mișca mâna și a apăsa comutatorul” și „Mi-am încordat mușchii pentru a-i arăta la un concurs de bodybuilding.”

      • Da, de acord. Începutul textului îmi lăsase, cumva, impresia că acțiunile elementare ar trebui să fie „spontane” (fără nici o cauză), ceea ce ar fi sunat ciudat pentru Danto. Dar apoi era clar.

  2. Mi se pare interesantă observația că unele mișcări corporale nu pot fi concepute fără a presupune că acționez într-un mediu înconjurător (a sări; un alt exemplu cred că ar fi: a apuca), deși încă nu îmi e limpede ce rol joacă în discuția despre acțiuni elementare.

    Am însă o altă reacție, legată de ideea că mișcările corporale ar merita să fie distinse de alte acțiuni, în calitate de acțiuni elementare, dat fiind că sunt printre primele pe care le învățăm. Eu cred că învățăm să realizăm anumite mișcări corporale destul de târziu – la ora de sport, de pildă, copiii învață să își scuture mâinile și picioarele etc. Ceea ce învățăm la început e să participăm la diferite practici omenești (să mâncăm cu lingurița, de pildă) fără să acordăm atenție mișcărilor corporale. Învățăm, altfel spus, acțiuni care nu sunt descrise în termenii mișcărilor corporale, fără să fim capabili să descriem mișcările corporale pe care le facem (exemplu: ce mișcări corporale presupune acțiunea de a te lega la șireturi?). Nu vreau să spun ca asta înseamnă că nu are rost să distingem, între acțiunile pe care le realizăm, anumite acțiuni elementare, ci doar că nu sunt convins că în clasa acțiunilor elementare s-ar afla toate mișcările corporale și numai acestea.

    • Corina Stavila

      Danto spune că fiecare „persoană normală” deține „ca un dat” același „repertoriu de acțiuni elementare”, prin dat înțelegând „not for the most part acquired”. Persoanele care au abilități ieșite din comun sunt „pozitiv anormale” (spre exemplu, un yoghin care știe să-și crească temperatura corpului cu puterea minții, poate spune că face acest lucru pur și simplu, ca o acțiune elementară), iar persoanelor „negativ anormale” le lipsesc abilități comune (spre exemplu, cineva care, fiind paralizat, nu-și poate mișca mâinile).
      Aceasta este ideea pe care merg atunci când spun că mișcările corporale ar merita să fie distinse de alte acțiuni, în calitate de acțiuni elementare. Faptul că deținem aceste abilități comune ne ajută să luăm parte la practicile sociale, și să învățăm să realizăm acțiuni din ce în ce mai complexe. Desigur, în mod normal, nu acordăm atenție mișcărilor corporale prin care realizăm alte acțiuni complexe: atunci când ne legăm la șireturi, nu ne concentrăm pe mișcarea mâinilor, ci pe mișcarea șireturilor. Acesta este și motivul pentru care ne este greu să ne gândim la acțiunile elementare în mod independent, făcând abstracție de obiectele din mediul inconjurător.

      • Cred că multe mișcări corporale nu ar satisface criteriul propus de doamna Anscombe pentru acțiunile intenționate. De pildă, cineva care mă urmărește dactilografiind (touch typing) ar putea să mă întrebe de ce mi-am îndoit la un moment dat degetul mic de la mâna dreaptă, dar nu aș ști imediat ce să îi răspund. Ar trebui să mă uit la ce am scris și să fac anumite inferențe („am scris litera Ș, pe care o scriu de obicei cu degetul mic de la mâna dreaptă, deci probabil că atunci mi-am îndoit degetul etc.). Sau, dacă ar trebui să răspund pe loc, aș spune că nu mi-am dat seama că îl îndoi. De unde s-ar vedea că nu știu fără observație că mi-am îndoit degetul, deci întrebarea „de ce” (care îmi cere temeiuri / rațiuni) nu se aplică etc.