Bogdan-Andrei Dumitrescu – Determinismul și cauzalitatea: două concepte separate

După o discuție despre fundamentele teoretice ale moralei, trecem, în a doua zi a Conferinței Naționale Online de Filosofie Teoretică pentru Studenți, la metafizică. Prezentarea lui Bogdan-Andrei Dumitrescu începe astfel:

Există o tendinţă comună şi, de altfel, firească să definim determinismul folosindu-ne de termeni cauzali. Adesea, când încercăm să enunţăm teza determinismului ne gândim la un lanţ cauzal neîntrerupt care porneşte de la starea iniţială a Universului şi se continuă până în starea actuală a lumii în care ne aflăm. […]

Însă această conexiune între determinism şi cauzalitate nu este atât de puternică pe cât am fi tentaţi să credem. […] La urma urmei, dacă cauzalitatea poate fi definită fără a face apel la determinism, atunci de ce nu am putea face şi invers?

Trecând prin observaţiile lui Earman, Inwagen şi Hoefer voi arăta că a trata determinismul şi cauzalitatea drept concepte separate nu este o abordare dificilă, ci chiar o tactică ajutătoare pentru încercarea de a explicita teza determinismului.

Textul prezentării poate fi descărcat de aici:
Bogdan-Andrei Dumitrescu – Determinismul și cauzalitatea – două concepte separate

Pe parcursul zilei de astăzi Bogdan-Andrei Dumitrescu va răspunde la întrebări și comentarii.

Reclame

8 comentarii

Din categoria metafizica

8 răspunsuri la „Bogdan-Andrei Dumitrescu – Determinismul și cauzalitatea: două concepte separate

  1. Mergând până la secțiunea 2, aș avea o reacție. Uneori folosim “a determina” cu sensul de „a cauza” (ca atunci când spunem că inflația determină creșterea prețurilor, de pildă). Dar e discutabil, într-adevăr, că în sensul ăsta spunem că X e determinat, sau că „e determinat să se întâmple X, de vreme ce s-a întâmplat Y”. De pildă, e determinat că voi muri, de vreme ce m-am născut. Desigur, nașterea nu e cauza morții. Și nu e nici măcar o condiție necesară – aș fi putut muri strangulat cu cordonul ombilical, cu o zi mai devreme. Pare însă să fie o condiție suficientă. Totuși, nu gândim în termenii determinismului toate relațiile de tipul „A e o condiție suficientă pentru B” (E suficient să iau examenul de licență pentru a fi absolvent, dar nu mă gândesc, după ce am luat licența: „Acum e determinat că voi absolvi facultatea”). M-ar interesa să aflu care sunt gândurile tale în legătură cu asemenea lucruri.

    • Bogdan Dumitrescu

      Mulţumesc pentru comentariu şi îmi cer scuze pentru răspunsul întârziat! Poate ar fi o tactică să admitem că acele cazuri în care folosim „a determina” cu sensul de „a cauza” sunt de fapt erori ale folosirii termenilor. Astfel, am putea spune cuiva care afirmă că inflaţia determină creşterea preţurilor, că de fapt are în vedere verbul „a cauza” şi nu „a determina”. Dar, sigur, acest tip de răspuns poate nu este satisfăcător.

      Cu privire la faptul că nu gândim în termeni determinişti toate relaţiile de tipul „A este condiţie suficientă pentru B.” sunt de acord. Însă, spre exemplu, Hoefer, după înţelegerea mea, nu ar analiza relaţiile deterministe în termeni de condiţii necesare şi suficiente, ci le-ar gândi mai degrabă pe cele cauzale în acest mod. Aceasta ar fi din pricina faptului că el consideră relaţiile deterministe ca fiind între stări ale lumii, nu între evenimente.

      Pe de altă parte,când mă gândesc că promovarea examenului de licenţă este o condiţie suficientă pentru absolvirea facultăţii, tind să văd promovarea examenului ca pe o cauză şi nu ca pe un fel de „determinator”.

  2. Constantin C. Brîncuș

    Citim la finalul paginii 2: „Revenind la Earman, acesta arată că propoziţia „Oricare eveniment are o cauză.” nu implică şi constrângeri asupra viitorului. Putem, spune el, să ne imaginăm mai multe stări viitoare care să fie compatibile cu starea prezentă a lumii, dar care să se excludă reciproc. Prin urmare, din simplul fapt că fiecare eveniment are o cauză, nu rezultă că există un singur viitor posibil. Ori, determinismul presupune, de obicei, un singur viitor fizic posibil. Prin urmare, se poate concluziona că determinismul nu este definit prin relaţii cauzale.”
    Când spui, în ultima propoziţie, că „determinismul nu este definit prin relaţii cauzale”, eu înţeleg că relaţiile cauzale nu doar că nu sunt suficiente pentru determinism, ci că nu sunt nici măcar necesare. Totuşi, premisele par să conteste doar suficienţa relaţiilor cauzale pentru definirea determinismului, nu şi necesitatea lor.

    La pagina 3. Este adevărat că in tezele lui van Inwagen nu apare termenul „cauză”. Totuşi, din faptul că nu apare explicit termenul, nu rezultă automat că nu este presupus conceptul de cauză. Întrebare: este teza ii) a lui van Inwagen conceptibilă fără a apela la conceptul de cauză? În alţi termeni, poate conjuncţia dintre p şi legile naturii să implice logic -adică cu necesitate- q în măsura în care nu ar exista relaţii cauzale (adică fizic necesare) în natură?

    • Bogdan Dumitrescu

      Mulţumesc pentru întrebare şi îmi cer scuze pentru răspunsul întârziat!
      Sunt de acord că acesta ar putea fi un contraargument bun împotriva tratării determinismului separat de cauzalitate. Însă, cred că nici Inwagen nu ar nega că trebuie să presupunem deja relaţii cauzale pentru a defini determinismul. Cred că ar admite că prezenţa relaţiilor cauzale reprezintă o condiţie necesară, dar nu şi suficientă pentru obţinerea tezei determinismului.

      Pe de altă parte, el susţine în cartea sa că trebuie făcută o distincţie între teza determinismului (trecutul plus legile naturii implică un singur viitor) şi teza cauzalităţii universale (orice eveniment are o cauză). Desigur, nicăieri nu spune că prima teză o include pe cealaltă.

      De fapt, sunt de acord că dacă nu ar exista relaţii cauzale, teza (ii) nu ar putea funcţiona. Totuşi, chiar dacă relaţiile cauzale sunt necesare pentru funcţionarea tezei (ii) nu consider că o definiţie a determinismului trebuie să facă referire explicită la cauzalitate pentru a surprinde ideea sa esenţială. Consider că tezele pe care le propune Inwagen pot să nu includă termeni cauzali, deoarece se referă la stări ale lumii şi ar fi impropriu să spunem că stările lumii se cauzează una pe alta.

      Ca remarcă finală, aş admite că determinismul, într-un sens, presupune cauzalitatea, dar poate fi definit fără a face referire explicită la noţiuni cauzale. Şi totodată, ar fi indicat să îl definim astfel, deoarece apelul la termenul de „cauză” poate complica în mod inutil înţelesul determinismului.

  3. Până răspunde Bogdan, aș spune că dacă acceptăm distincția între explicații cauzale și explicații nomologice (prin subsumarea fenomenelor la legi sau modelarea lor cu ajutorul unor ecuații), problema e rezolvată. De altfel, exemplul lui Bogdan cu pixul îmi sugerează aceeași idee. Putem să nu indicăm cauza căderii, dar să considerăm că tot ce s-a petrecut a fost determinat, de vreme ce poate fi descris prin legile mecanicii newtoniene (care nu îmi specifică, însă, relații cauzale). De fapt, un determinism fizic s-ar putea reduce, în acest fel, la convingerea că toate fenomenele pot fi modelate prin ecuații lineare, care produc soluții unice. Iar în formularea acestui tip de determinism nu ar fi necesare conceptele de cauză și efect, nu?

    • Constantin C. Brîncuș

      Nu ştiu. Pot toate fenomenele fizice, în particular cele cuantice, să fie modelate prin ecuaţii lineare care produc solutii unice? În plus, determinismul mi se pare a fi o teză ontologică. Problema nu ar fi cum determinăm noi unele evenimente pe baza altora, ci dacă evenimentele însele sunt sau nu în relaţii de ‘determinare’. Relaţiile de cauzalitate prezente în lumea naturală – pace Hume! – îmi par a fi instanţierea unor relaţii necesare. Dacă nu avem relaţii cauzale, atunci relaţiile par a fi doar de determinare probabilistă (ca în mecanica cuantică). Dar în acest caz îmi vine greu să văd cum, pentru orice p, şi pentru orice q, din p si legile fizicii ar rezulta cu necesitate q. Tocmai de aceea se consideră că descoperirile din mecanica cuantică ar fi un bun argument pentru indeterminism.

      • Constantin C. Brîncuș

        Bine, sigur, problema nu este dacă determinismul este sau nu adevărat, ci dacă poate fi formulat şi înţeles fără noţiunea de cauză. Ceea ce vreu să spun este că dacă eliminăm noţiunea de cauză, se pare că eliminăm noţiunea de necesitate, iar fără noţiunea de necesitate s-ar părea că nu putem înţelege determinismul.

      • Bogdan Dumitrescu

        Poate va fi neclar ceea ce aş vrea să explic în continuare, însă, eu consider că determinismul poate fi formulat şi poate fi înţeles fără ajutorul termenilor cauzali. Dar, aş spune că determinismul nu ar fi ontologic posibil fără existenţa relaţiilor de cauză-efect.

        Însă, nu aş spune că dacă eliminăm cauzalitatea, eliminăm totodată şi necesitatea. Aş zice că în teza (ii) a lui van Inwagen, necesitatea este dată de prezenţa legilor, iar prezenţa acestora este suficientă pentru păstrarea noţiunii de necesitate care ne ajută la înţelegerea determinismului.

        Aş crede că în cazul căderii pixului pe masă, este posibil să construim un „tablou” determinist în care să fie enumerate toate evenimentele Universului până la momentul căderii pixului împreună cu legile fizicii fără a face referire la vreo noţiune cauzală. Cineva ar putea spune că legea gravitaţiei face ca pixul să se comporte în acest fel, iar în descrierea acestuia să nu apară nici o referire explicită la cauze.