Vasile Vîsoțchi – Importanța condiției apartenenței în formularea legii morale

Prezentarea deschide Conferința Națională Online de Filosofie Teoretică pentru Studenți.

Textul prezentării poate fi descărcat de aici:
Vasile Visotchi – Importanța condiției apartenenței

Pe parcursul zilei de astăzi Vasile Vîsoțchi va răspunde la întrebări și comentarii.

Reclame

11 comentarii

Din categoria filosofia actiunii, filosofie morală

11 răspunsuri la „Vasile Vîsoțchi – Importanța condiției apartenenței în formularea legii morale

  1. Pentru a porni discuția, iată o întrebare legată de cerința explicabilității. Cum ar trebui să arate o explicație acceptabilă? De pildă, un copil crede ca „a da 6 – 6 la jocul de table” e o acțiune care îi aparține. Nu spune „am avut noroc și zarurile au picat așa”, ci „eu am dat 6 – 6 cu zarurile”. Întrebat „de ce?” ar putea vorbi despre faptul că își dorea foarte mult să câștige și că credea că va câștiga dacă dă cea mai mare dublă ș.a.m.d.

    El are o explicație, iar în cadrul explicației rolul central îl joacă ceva despre el însuși – ce urmărea și ce credea. Nu spunem, totuși, că el chiar a dat 6 – 6. Dar de ce? Fiindcă explicația nu e suficient de bună (lanțul cauzal nu există – dorința de a câștiga nu produce automat un 6 – 6), sau fiindcă cealaltă cerință, cea a activității, nu e îndeplinită (cauze fizice exterioare au produs ca efect acea aruncare a zarurilor, iar acestea nu se află sub controlul copilului etc.)?

    • vasile visoțchi

      Mulțumesc mult penru aceste întrebări!
      Mai întâi, vreau să fac distincția dintre acte (acts) și acțiuni (actions). Actul e ceva ce fac: arunc zarul. Acțiunea include un act și un scop: arunc zarul în vederea unei mutări bune (scopul final fiind câștigarea jocului). Explicația acțiunii trebuie să dea seamă de scopul acesteia, de ceea ce o face valorosă (worthwile) în a fi înfăptuită: mutarea bună. A da 6-6 are valoare pentru jucător pentru că această cifră este cerută de o situație determinată a jocului, care o califică drept „mutarea bună”.
      Deci, a da 6-6 tine de jocul jucat de copil, nu de actul de a arunca. Actul de a arunca nu determina un numar care sa conteze pentru joc, ci determina o fata a cubului care a cazut si e la vedere, pe care sunt anumite semne. Cifra care conteaza pentru joc e determinată de jocul (de situația concretă, de momentul în care zarurile sunt aruncate) in care aceasta (cifra) isi primeste sensul.
      Acțiunea care să includă și actul „a da 6-6 ” trebuie extinsa la a juca jocul. „Eu joc table” e o acțiune care-mi aparține și în interiorul căreia are sens o acțiune precum „eu dau 6-6”. Daca ar fi sa abstrag acțiunea „eu dau 6-6” si sa o consider ca atare, atunci eu intr-adevar ajung sa-mi atribui o acțiune acolo unde eu nu pot din principiu acționa (căci intervin cauze externe asupra carora nu am nicio influenta).
      Actul îi aparține copilului din moment ce a aruncat zarurile (doar dacă nu a fost forțat într-un anumit fel să le arunce) și acțiunea „a da 6-6” îi aparține pornind de la jocul pe care-l joacă, de la strategia pe care o dezvoltă, de la „proiectul” jocului său, dinspre care dubla 6-6 își primește valoarea si sensul ei.
      Acesta e felul în care eu mi-aș lămuri o acțiune de felul jocului cu zaruri.

      • Mulțumesc și eu pentru răspuns. Nu mă interesează în sine cazul copilului, ci relația dintre cele două cerințe – cerința explicației și cerința activității. Ele par să fie, într-un fel, conectate, dar nu îmi este limpede cum anume.

  2. O altă întrebare. Înțeleg problema mai veche, legată de faptul că Immanuel Kant pare să vorbească mereu despre un subiect fenomenologic – subiectul cunoscător în genere (în CRP), agentul moral în genere (în CRPr) – și nu despre un subiect psihologic (sau empiric, cum spui tu). Iar de aici dificultatea: dacă o regulă i se adresează subiectului fenomenologic, cum reiese de aici că mi se adresează și mie (un subiect psihologic particular etc.)?

    Dar nu îmi e foarte clar (poate și fiindcă n-am citit ce spune doamna Korsgaard) ce dificultate suplimentară ridică această condiție a apartenenței (regula trebuie să vizeze acțiunile mele), mai ales că soluția ta, dacă n-am înțeles-o greșit, pare să se sprijine pe soluția la problema mai veche – dacă pot justifica ideea că regula mă vizează direct pe mine, mi se adresează (în măsura în care sunt o ființă rațională etc.), atunci ea reglementează asupra acțiunilor mele.

    • vasile visoțchi

      Într-adevăr, în cazul în care eu pot justifica o regulă morală (în mod a priori), arătându-i astfel validitatea și universalitatea, orice ființă rațională ar recunoaște-o ca constrângătoare. Pe lângă problema discrepanței dintre rațiunea pură (practică) care ar trebui să justifice a priori regulile morale și subiectul concret care acționează, condiția apartenenței mai ridică o problemă, anume: eu nici nu aș putea formula o regulă morală – căci moralitatea trebuie să fie normativă, iar normativitatea e constrângătoare pentru un subiect concret – dacă nu țin cont de această condiție. Prin condiția apartenenței am încercat să evidențiez necesitatea de a ține cont de subiectul concret („factic”) și de a arăta că nu pot formula a priori reguli morale care să-l vizeze pe acesta. Cu alte cuvinte, pe lângă problema „realizării” practice a rațiunii pure în acțiunile unor subiecți concreți, acțiuni care în acest mod vor fi conforme cu regulile morale întemeiate a priori, am încercat să arăt că nici nu putem formula astfel de reguli care ulterior să se aplice subiecților concreți, fără să ținem cont și să pornim de la aceștia.

      • Ok, cred că înțeleg. Dar, lăsându-l deoparte un pic pe Kant, putem distinge între valori morale și norme, nu? Dacă ne limităm la evaluări morale, iar obiectul evaluării este acțiunea, agentul e presupus (fiindcă nu poți avea acțiuni fără agenți), dar nu e nevoie să fie specificat. Dacă sunt convins că furtul nu e universalizabil, atunci e suficient să categorisesc o acțiune particulară drept furt pentru a conchide că e inacceptabilă moral. Nu mă gândesc la agent. Nu s-ar putea proceda așa?

      • vasile visoțchi

        În cazul în care iau universalitatea unei maxime drept criteriu al evaluării morale a unei acțiuni și încerc să o întemeiez ca normativă („nu fura!”), trebuie să presupun agentul (în acest sens am argumentat că nu putem concepe normativitatea fără ca acțiunea să-mi aparțină; dacă eu nu mă regăsesc într-o acțiune și nu o recunosc ca a mea, atunci de ce /eu/ sunt nevoit să o înfăptuiesc?)
        Cred că putem accepta un sistem de norme care să constrângă indivizii unei comunități la anumite acțiuni, fără să fie presupus în acest fel un agent concret al acestor acțiuni (putem să ne gândim la regulile de circulație, care mă constrâng să mă opresc la roșu când e roșu, chiar dacă nicăieri nu e specificat agentul concret, ci doar ”pietonul” care într-un anumit sens este „empty”). Dar ceea ce vreau să spun e că nu putem da seama de caracterul normativ al regulii, daca aceasta nu porneste de la agentul concret. Dacă ar dispărea orice agent care s-ar putea recunoaște ca pieton, această regulă nu ar mai fi constrângătoare. La fel e și în cazul normei „nu fura!”, dacă dispare orice agent care s-ar putea recunoaște ca cetățean (aceasta „recunoastere ca” e ceea ce înțeleg prin asumarea unei identități practice). Sensul determinării în mod a priori a unei reguli ca universală este că aceasta e constrângătoare chiar și în lipsa agenților care să resimtă constrângerea. Or, tocmai asta încerc să spun că nu e posibil; cum putem gândi normativitatea în genere, care de fapt nu vizează pe nimeni? Mai este ceva normativ daca nu e normativ pentru nimeni?
        Pot categorisi ceva drept imoral fără să mă gândesc la agent, dar nu aș putea vorbi despre ceva ca fiind normativ în lipsa acestuia. Și, ca să revin la Kant, moralitatea trebuie determinată din principiu ca normativă.

        (referitor la un comentariu de mai sus, încerc să-mi fac mai explicită legătura dintre cele două cerințe. Trebuie să mă mai gândesc. Un punct de pornire în gândirea legăturii dintre aceste cerințe, cred că ar putea fi faptul că ambele se referă la una și aceeași acțiune; o singură acțiune satisface (sau nu) cele două cerințe.)

  3. Constantin C. Brîncuș

    Mie mi se pare că obiecţia aceasta a „sinelui vid”, aşa cum o prezinţi, nu este foarte clară. Aş putea să iau ca pe o definiţie ideea că agentul este capabil de acţiuni morale dacă şi numai dacă acţiunile îi aparţin. (Prin contrapoziţie, dacă nu-i aparţin, atunci nu este capabil de acţiuni morale. Această definiţie mi se pare rezonabilă.) Iarăşi, aş putea să consider drept definiţie ideea că sinele moral este vid dacă şi numai dacă particularităţile empirice nu sunt relevate pentru evaluarea morală a acţiunii. (Această definiţie mi se pare problematică; nu văd nicio legătură conceptuală între „sine moral vid” şi relevanţa contextului empiric în evaluarea morală; totuşi, de dragul argumentului, o accept.) Nu văd însă cum decurge de aici o inadvertenţă între subiectul pur şi cel concret. Mi se pare că se asumă o opoziţie între faptul că acţiunile sunt de fiecare concrete şi aparţin subiecţilor concreţi şi faptul că circumstanţele empirice nu sunt relevante în evaluarea morală a unei acţiuni. Această opoziţie, dacă există, cred că ar trebui făcută mai clară.

    Iată o analogie: raţionamentele deductive concrete, ale indivizilor concreţi, au loc mereu în contexte empirice date, dar aceste contexte, şi particularităţile lor, nu sunt relevante în evaluarea logică a corectitudinii acestor raţionamentelor. Raţionamentele dedutive sunt corecte sau nu în funcţie de respectarea sau nerespectarea legilor logice. Nu cred că cineva este surprins de acest fapt şi constată o inadvertenţă aici. Prin urmare, de ce ar fi o opoziţie între faptul că acţiunile aparţin indivizilor concreţi, iar contextele în care acţiunile se petrec nu sunt relevante în evaluarea morală?

    • vasile visoțchi

      În ce privește analogia, ne putem imagina o situație concretă în care acțiunea morală ar fi sacrificiul de sine (în această privință este și un exemplu din CRPr, unde Kant vorbește de o acțiune morală de felul: a nu trăda pe cineva cu prețul propriei vieți). În cazul raționamentelor, nu există raționament, care, odată rostit, într-un context determinat, să facă să dispară persoana care-l rostește. Această deosebire (dintre acțiunile morale și raționamentele deductive) nu mi se pare accidentală, ci spune ceva esențial despre acțiunile morale. Mai precis, acțiunile au un caracter „practic” și trebuie să ținem cont de posibilitatea acțiunii agenților concreți pentru ca acțiunile respective să poată avea valoare morală (e ceea ce am încercat să argumentez în prezentare). Însă, nu trebuie să ținem cont de posibilitatea enunțării (înfăptuirii) raționamentelor deductive ca acestea să fie valide (greșesc aici ?).
      Mi se pare că nu am clarificat suficient ce înțeleg prin „sinele vid” și vă mulțumesc pentru ocazia de a o face acum. Dacă nicio particularitate empirică nu este relevantă pentru evaluarea morală a unei acțiuni, atunci nici paticularitățile empirice care mă specifică pe mine nu sunt relevante pentru aceasta. Ba mai mult, menținându-mă în contextul filosofiei practice kantiene, putem spune că pentru determinarea imperativului categoric într-o manieră a priori, care astfel să nu țină cont de particularitățile empirice, nu trebuie(!) să ținem cont de aceste particularități. Așadar, „sinele” presupus de o acțiune morală – ființa rațională – este „vid” (empty), căci nu se referă la mine (ca ființă „în carne și oase” sau la persoana „de aici”) sau la o persoană anume.
      Inadvertența pe care o remarc poate să devină mai limpede dacă ne gândim că nu putem vorbi despre moralitate în afara acțiunilor, și de acțiuni în afara agenților concreți care acționează. Astfel, nu mai putem întemeia moralitatea într-o manieră a priori, pornind de la un subiect pur (și vid).
      Am să mă mai gândesc cu privire la asumpția opoziției pe care aș face-o, între caracterul concret al acțiunilor și evaluarea morală (în afara circumstanțelor empirice) a unei acțiuni.
      Mulțumesc pentru acest comentariu!

      • Constantin C. Brîncuș

        „Inadvertența pe care o remarc poate să devină mai limpede dacă ne gândim că nu putem vorbi despre moralitate în afara acțiunilor, și de acțiuni în afara agenților concreți care acționează. Astfel, nu mai putem întemeia moralitatea într-o manieră a priori, pornind de la un subiect pur (și vid).”
        1. Sunt de acord că nu putem vorbi cu sens de moralitate în afara acţiunilor.
        2. Nu sunt de acord că nu putem vorbi de acţiuni în afara agenţilor concreţi care acţionează. De pildă, putem vorbi cu sens de moralitatea acţiunilor lui Zeus, aşa cum sunt descrise în mitologia greacă, dar cred că suntem de acord că Zeus nu era un agent concret. Există tipuri/clase de acţiuni care sunt morale şi tipuri care nu sunt morale. Legea morală este valabilă pentru indivizi în genere şi pentru acţiuni în genere. Legea morală există, iar anumite tipuri de acţiuni sunt morale sau nu fie că noi cunoaştem sau nu acest fapt. Universalizarea maximei acţiunii noastre concrete ne ajută să determinăm, i.e., să cunoaştem, dacă această acţiune concretă face parte din clasa de acţiuni care sunt în acord cu legea morală. Dacă maxima acţiunii noastre poate fi universalizată, atunci acţiunea noastră concretă este una morală, i.e., este un ‚token’ al unui ‚type’ de acţiune morală. (Sigur, ontologia pe care o angajez este mai bogata!) 🙂

  4. vasile visoțchi

    Cu privire la Zeus, cred că putem vorbi cu sens despre moralitatea acțiunilor zeului grec doar pornind, prin analogie, de la acțiunile oamenilor. Ceea ce ne permite să vorbim cu sens în acest caz este, cred, antropomorfismul.
    Dacă sunteți de acord că 1. nu putem vorbi cu sens de moralitate în afara acțiunilor și 2. legea morală există, veți fi de acord că aceasta e valabilă chiar dacă nu există acțiuni concrete (ci doar acțiuni în genere)? Dar ce e o acțiune în genere? Putem vorbi de acțiunea „a fura” în genere, care nu se conformează cu legea morală care există, într-un timp în care nu s-a produs niciodată un furt (într-o eră arhaică de până la apariția omului)? Înțeleg bine ce spuneți? Mi-ar fi greu să accept aceasta. În legătură cu asta reiau ce am spus și mai sus: sensul determinării în mod a priori a unei reguli ca universală este că aceasta e constrângătoare chiar și în lipsa agenților care să resimtă constrângerea. Or, tocmai asta încerc să spun că nu e posibil; cum putem gândi normativitatea în genere, care de fapt nu vizează pe nimeni? Mai este ceva normativ daca nu e normativ pentru nimeni?