Irina Coifescu – Agentul de legatura in dualismul cartezian

În eseul meu mi-am propus să arăt că, de fapt, Descartes răspunde unei critici des aduse dualismului, aceea că nu ne putem da seama ce anume face legătura între cele două planuri, cel material si cel inteligibil. Această nelămurire, ce aparent rămâne fără răspuns, este, de fapt, clarificată de filosoful francez în lucrarea sa, Meditatii metafizice, însă nu în mod evident, ci cumva integrat în discursul său. Mi-am propus să accentuez explicatiile lui, să le aduc la lumină si de multe ori să le redau cu alte cuvinte, ce facilitează întelegerea lor. Pe de altă parte, acest lucru functionează doar dacă pornim în această analiză acceptând distinctia minte-corp, prin urmare voi mentine discutia în permanentă într-un cadru de gândire cartezian.

Irina Coifescu – Agentul de legatura in dualismul cartezian

2 comentarii

Din categoria filosofia mintii

2 răspunsuri la „Irina Coifescu – Agentul de legatura in dualismul cartezian

  1. Remus

    Totusi argumentul dvs. supus unei analize mai atente pica.
    Descartes lucreaza cu premisa ca exista o ruptura ontologica intre trup si suflet, cu alte cuvinte, cele doua sunt distincte unul de celalalt prin natura lor. Or, legatura dintre ele spuneti ca ar fi imaginatia. Imaginatia trebuie totusi sa fie ori de o natura cu sufletul, ori de una cu trupul. Ea nu poate fi si una si cealalta. Daca sustineti ca imaginatia tine de suflet atunci intrebarea e cum reuseste ea sa faca legatura cu simturile care tin de trup. Daca tine de trup atunci intrebare e cum reuseste sa faca legatura cu facultatea de cunoastere. Ceea ce reiese din eseul dvs. e ca imaginatia preia de la simturi informatia si o duce la facultatea de cunoastere. Problema e insa felul in care ea poate sa faca acest lucru. Descartes pur si simplu postuleaza asta, fara sa intemeize asta ontologic, iar dvs. nu faceti decat sa repovestiti acest lucru, fara sa aratati exact natura imaginatiei si intemeierea prin care ea reuseste sa treaca informatia de la un plan ontologic la celalalt. Argumentul sufera la fel cum sufera argumentul cu glanda pineala. Spunem ca exista o formatiune fizica care face legatura dintre cele doua planuri, insa insusi felul in care este definita diferenta dintre planurile ontologice blocheaza o astfel de posibilitate deoarece glanda pineala ori e ceva intins (cum e de fapt), ori e ceva cugetator.
    Problema se afla inca din premisa in care se spune ca exista doua planuri ontologice distincte pe plan orizontal (spre deosebire de distinctia dintre planul ontologic al umanului si al lui Dumnezeu, caz in care raportul este pe verticala, iar intruziunea celui superior in cel inferior este posibila, insa in cazul de fata cele doua sunt, ontologic vb, egale).
    Nu e nimic personal sau asa ceva (nici macar nu va cunosc), pur si simplu am ajuns din greseala aici si mi s-a parut interesant titlul eseului si daca tot am citit m-am gandit sa las o replica.
    Numai bine.